Blestemul Tăcerii – fragment

PROLOG

 

Sunt o persoană la fel ca toți cei care mișună pe acest pământ, prea obișnuită cu durerea, lacrimile și trădarea. Atât de banală și de insignifiantă încât, de ceva vreme încoace, plâng de trei ori pe săptămână, râd doar când cineva îmi spune un banc și mereu mă aștept să am parte de surprize neplăcute în viața mea.Mă forțez să-mi imaginez cum trăiesc ceilalți, cei zdrobiți sub povara vieții antipatice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o, sau mai sunt și fericiți printre ei. A mea existență a fost însorită și strălucea la fiecare atingere, apoi s-a stins, puțin câte puțin, de parcă a luat-o vântul și a ascuns-o într-un Univers îndepărtat. Acum, sunt într-un stadiu în care moartea este mult mai apropiată și îmi tot șoptește la ureche să ne întâlnim și să stăm la un pahar de vorbe. Înainte, găseam fericirea mereu la un pas de mine dar în acest moment nu mă mai ajunge din urmă.

M-aș bucura ca oamenii să fie diferiți, să știe ce este acela un suflet bun și să se comporte cu ceilalți așa cum și ei ar vrea ca alții să se comporte cu ei. Să intuiască atunci când cel de lângă el are o problemă sau nu este în apele lui. Să se ridice din pat într-o zi și să privească în jur, spre soarele care strălucește pentru el, admirând frumusețile vieții și ale dragostei. Căci doar cei empatici își permit să trăiască cu adevărat. Și doar ei cunosc iubirea în totalitatea ei, dăruindu-se celuilalt precum o floare își dăruiește parfumul celor din jur. Sufletele noastre nu sunt ale noastre, sunt ale lui Dumnezeu. Cum își permit alții să se joace cu ele atât de brutal? Când îți este lumea mai dragă, ei vin și îți spun:

“Până aici a fost tot! Mi-a părut bine de cunoștință, am experimentat momente magice dar e timpul pentru altcineva. Te rog să nu suferi pentru mine, să nu plângi. Căci eu nu merit asta. Știu că sunt un jegos căci te părăsesc și nu îți mai spun cuvinte frumoase ci te rănesc. Dacă totuși o faci, măcar plânge încet, să nu te audă nimeni, într-un colțișor al camerei tale. Poate peste ani îți vei aminti de tot ce ne-a legat. Am avut și momente frumoase și momente mai puțin plăcute. Ai fost și am fost doar doi străini ce s-au cunoscut unul pe altul, într-o perioadă scurtă. Timpul nu iartă nimic. Și tot el este cel care decide ce se va întâmpla mai departe. Adio!”

Și cum poți să fii impasibil la asemenea rânduri aruncate în grabă pe o foaie pătată de lacrimi? Căci deh… și lacrimile fac parte din ritual. Plâng și ei crezând că astfel vei înțelege și suferința lor. Va răsări în tine speranța că au curs și pe obrazul lor firicele de lacrimi, izvorâte din păreri de rău. Și astfel durerea ta nu e singură. Răzbunarea îți va încolți în inimă și te vei bucura în sinea ta: măcar simt și ei această tortură numită despărțire!

Cât de naiv! Ce infantil! Cum putem să fim aruncați într-o asemenea iluzie? Cum putem să credem că oamenii suferă când ei de fapt își trăiesc bucuria ascunsă de o altă iubire? Despărțirile nu pot fi decât de două feluri. Persoana iubită nu te mai dorește fiindcă a ajuns la concluzia că nu mai sunteți compatibili sau la același nivel. Sau varianta cealaltă. Persoana iubită a găsit pe altcineva…

În bucătărie miroase atât de tare a cafea încât sunt nevoită să deschid geamul. Mă cuprinde un fior rece deşi sunt îmbrăcată adecvat pentru această perioadă. Frisoanele îşi fac de cap pe spatele meu şi vocea îmi este stinsă. Aş putea să stau aici la infinit, singură, într-o bucătărie întunecată, cu o cană aburindă de cafea. În toată hărmălaia asta de pe Pământ, nu există măcar un suflet căruia să îi spun deschis tot ce simt acum. Atât de răvăşite îmi sunt gândurile încât trebuie să le caut şi să le ordonez pe fiecare în parte. Poate sunt pierdută într-o viaţă ce nu-mi aparţine. Poate m-am înecat în propriul abis, prinsă într-un delir asemănător cu nebunia.

Cu mâinile tremurânde, mai iau o gură de cafea.

Recitesc din nou pasajul, literă cu literă, asigurându-mă să fiu atentă la fiecare detaliu. Iar ochii îmi cad pe un singur cuvânt. “Adio”.

Oamenii mereu se întreabă, de ce. Eu îmi dau seama că este o întrebare greşită. Ce sens mai au de ce-urile? Pentru acest de ce timpul a expirat, luând cu el toate experienţele trăite. În schimb o nouă întrebare o înlocuieşte. “Unde”?

Vine un moment în viaţă, când trebuie să ridici capul sus, fruntea înainte şi să accepţi să pleci din viaţa obişnuită pe care ai trăit-o. Nu te poţi aştepta la asta, este inopinant, imprevizibil, ca şi atunci când te plimbi liniştit printr-o pădure şi în calea ta apare un lup. Poţi să mai dai înapoi? Înfricoşat îţi pui mintea la contribuţie (dacă mai poţi!) şi ai doar două variante: ori stai drepţi şi nemişcat ca şi lemnul ori înaintezi şi vezi ce îţi aduce nou această mişcare. Lupului nu-i pasă de tine, ce decizie iei, lui îi pasă de stomacul lui, de hrana după care este înfometat.

Despărţirile sunt la fel, omul ca şi lupul, are nevoie de o altă hrană. Iar tu dacă eşti suficient de inteligent îi laşi calea liberă.

Inspiri, expiri şi ai plecat. Dar, ce te faci dacă respiri prin persoana iubită şi el îşi retrage aerul? Fără el inima nu mai bate, plămânii nu mai lucrează, mintea nu mai judecă, iar sufletul, săracul de el, a dispărut de tot, sau a rămas tot acolo, rătăcind în căutarea celui dispărut. Fără respiraţie, viaţa nu mai există. Aerul ce-ţi lipseşte nu-l mai poţi recupera.

Un lucru important ce poţi învăţa din această experienţă. Nu-ţi mai da aerul nimănui. Este aerul tău, sunt plămânii tăi, sursa ta de viaţă. Dacă l-ai pierdut, nu poţi să mai dai înapoi căci trecutul nu mai revine niciodată, iar prezentul îţi va aminti mereu că eşti un zombie ce călătoreşte fără vreun sens prin viaţă.

 

CAPITOLUL 1

 

Aerul din camera rătăcea sfios purtând cu el mirosul de parfum al lui. Capul îmi atârna parcă într-o parte, cu mâinile lăsate în gol, împrejurul corpului, stăruind asupra peisajului din faţa mea, bucătăria zugrăvită într-o nuanţă întunecată. Mă sileam să gândesc, să vorbesc cu mine însămi, dar, parcă uitasem cu desăvârşire silabele din alfabet. Inima însângerată nu mai avea putere să lupte, dorindu-şi să se termine totul acolo şi atunci. Cine putea ştii ce destin mă aşteapta? Forţa mă părăsea, lăsându-mi trupul secătuit, fiind nevoită să stau ţintuită de scaun. Din ochi îmi ieşeau picături mici de apă sub formă de lacrimi iar sufletul îmi era ascuns în palma lui. Am încercat să mă mişc, să trec un picior peste altul, dar tremurau atât de tare încât îmi era imposibil să le urnesc din loc. Am revenit în poziţia iniţială, holbându-mă la ce era în jurul meu.Pe aragaz stătea oala cu ciorbă de perişoare, piureul de cartofi şi pulpele ce le făcusem la cuptor. Deasupra mea, dulapul maro ticsit cu diferite condimente, dulciuri și alte ingrediente nelipsite din bucătărie, mă îndemna parcă să-l deschid. Mirosul mâncării proaspăt terminate îmi invada nările şi totuşi, pofta nu îşi făcea simțită prezența. Trebuia să mă adun! Atunci ori niciodată! Viaţa mea nu însemna doar el, nu mai voiam să depind de un băiat ce încă asculta de maică sa ca un copilaș. Un gând îmi năvăli în mintea pierdută, să plec şi să-l las să-şi vadă de fericirea ce apăruse în calea lui. Am tras aer adânc în piept şi m-am ridicat de pe scaun, sugestionându-mă că sunt bine şi trebuie să ies din peisaj. Mi-am trecut mâinile peste masă şi dulapul de deasupra mea, luându-mi rămas bun.

În cameră, atmosfera era rece, vântul adiind prin geamul deschis. Patul cu coverturi albastre în care am dormit doi ani de zile îmi făcea cu ochiul. M-am aşezat pentru ultima dată, admirând perna personalizată pe care scria: „Te iubesc, Maria”, trezindu-mă la realitatea dureroasă. Aceea iubire nu mai exista. Mi-am luat hainele din dulap, rând pe rând și le-am îndesat într-un troler. Nu mai lăsasem nimic, nicio urmă de-a mea pe aceea suprafaţă, nici măcar o fotografie înrămată. M-am îndreptat apoi spre baie, unde se mai găseau ultimele lucruri indispensabile, apoi spre holul lung unde aveam încălţămintea. Jurnalul, pozele, laptopul, romanele de dragoste, închise şi ele în bagaj, erau conduse către un destin necunoscut. Să plec cât mai departe de el era tot ce îmi doream. Să nu-i mai văd chipul răvăşit de lacrimi false, amărăciunea pe care o evoca, şi buzele ce şopteau:” nu te mai iubesc”. De când am avut discuţia, mi se perinda prin minte cele mai tulburătoare cuvinte existente “nu te mai iubesc, mi-am găsit pe altcineva, sunt fericit”, ca o placă stricată ce turuie într-una. Blestematele astea de vorbe îmi urcau sângele în cap. De ce mi-am lăsat viaţa în mâinile lui? Dependentă de el, în orice vorbă şi faptă, mă agăţasem cu unghiile de iluzii. Îl ascultam mereu acţionând în direcţia propusă de el chiar dacă uneori nu era ceea ce îmi doream. Iubirea m-a împins în păcatul cel mai strașnic. Iubirea, care continua să existe și nu se lăsa dusă cu una cu două, se ținea ca scaiul de mine. Oarbă am fost în ultima lună, atât de oarbă, încât nu vedeam la doi paşi de mine. Schimbarea lui de comportament, vorbele frumoase pe care nu le mai spunea şi veşnica scuză: oboseala, trebuia să-mi dea de gândit. Prietenii vedeau mai bine, cine îi asculta pe ei? La câtă invidie şi ură există pe Pământ, nu aveam încredere că îmi vor binele. Următorul pas era căsătoria. O relaţie de doi ani se termină de cele mai multe ori cu legământul iubirii veşnice. Vise plăcute, Maria!

“Până aici mi-a fost scris. De acum, te las cu bine… draga mea casă!”.

Stătusem pe gânduri, oare să plec aşa, fără niciun cuvânt? Mă puneam în situaţia lui şi totuşi, era şi el un suflet, de ce să fiu diabolică, nu-mi stă în fire. M-am aşezat din nou la masa din bucătărie şi am început să-i scriu o mică scrisoare de rămas bun. Înainte de a apuca să pun pixul pe foaie, amintirea unei seri îmi invada spaţiul cranian. Momentul acela şi ceea ce simţisem în urmă cu șapte zile, apăru dintr-odată, provocându-mi dureri toracice.

Soarele apusese de ceva timp, iar vântul bătea cu putere, agățându-se de geam. Ciorba era caldă, aşezată în farfurie. Dragul cu care îl aşteptam să vină acasă şi să-mi povestească isprăviile de la muncă existau în continuare ca întotdeauna. Nu se schimbase nimic în atitudinea mea faţă de el. Lucra la o companie de producere a pieselor auto şi tocmai fusese avansat la stadiul de maistru. Când a ajuns s-a aşezat la masă şi cu o privire gravă mi-a zis:

– Maria, trebuie să vorbim.

Era evident acest fapt şi nici nu mă gândeam să nu-i ascult poveștile. Știa să o facă într-un mod atât de surprinzător încât tot timpul termina într-o atmosferă umoristică. Avea toate vorbele la el, parcă ținându-le în buzunarul de la piept, le împletea în fraze lungi, amuzante și de multe ori ne durea burta de la atâta râs. Îmi imaginam că îmi va spune despre locul de muncă, fericirea banilor mai mulţi sau cine ştie, eventuala căsătorie a noastră?! Tocmai atunci spălăm vasele şi eram cu gândurile aiurea la cadourile de Crăciun ce urma să le cumpărăm pentru părinţii noştri. A închis ochii şi a respirat zgomotos.

– Da, iubire? Te ascult.

Pe faţa lui puteai observa cum angoasa îi dădea târcoale. Îşi căuta cuvintele atent, cu o dibacitate înăscută, de parcă era un om al literelor. Se fâstâcea, frecându-şi mâinile una de alta şi privind în jos. Pe moment, crezusem că l-au dat afară de la lucru. Într-un final, se auzi vocea lui, clară şi hotărâtă.

– Acum două luni, am cunoscut pe cineva.

M-am oprit privindu-l atent. O mână îmi stătea lipită de gură, iar cealaltă în dreptul inimii. Chipul mi se distorsiona lăsând la suprafaţă durerea provocată de acest individ ce-l crezusem iubitul meu pe vecie. Inima începu să bată cu viteză provocându-mi palpitaţii. Tare, animalic, dureros. Îmi era greu să-mi stăpânesc lacrimile care năvăleau peste mine, ca şi germanii peste evrei.

– Sunt îndrăgostit de altă persoană, Maria! Îmi pare nespus de rău. Dar nu mai pot să ascund acest lucru. Mă doare şi cuvintele sunt de prisos. Am avut o relaţie frumoasă, perfectă aş putea spune. Ne-am iubit, a fost real, draga mea. Nu ştii de câte ori îmi zburda inima de fericire doar când te vedeam. Iubirea noastră a existat dar, timpul ei din păcate, a trecut. Probabil fiecare relaţie are o anumită perioadă de valabilitate. Nu mai sunt fericit cu tine…

Am căzut pe scaun brusc, ameţeala făcându-şi loc în capul meu. Se învârtea totul cu mine, bucătăria, Ovidiu, masa la care stăteam. Mi-am pus mâna la frunte căutând temperatura dar, nu mai apucasem să verific, lumina dispărând din faţa ochilor mei. Leşinasem.

Ovidiu, tremurând din toate încheieturile şi cu teama că m-a omorât, a chemat salvarea. Am ajuns la urgenţe, doctorii declarând că am avut o cădere de calciu. A hotărât brusc şi fără echivoc să aibă grijă de mine şi să nu mă mai supere niciodată. Deşi îl durea a preferat să se despartă de noua individă şi să rămână cu mine. Dar, nu… eu nu pot să fiu a treia roată la căruţă! Nu exista siguranţa că el nu s-ar mai întâlni cu ea, pe la spatele meu. Trecuseră câteva zile de atunci, când mi-a venit mintea la cap şi mi-am dat seama că omul e fericit când e lăsat liber. Totuşi, întrebările se înghesuiau în capul meu, nelăsând loc răspunsurilor.

“În ce moment s-a terminat totul? Ce am făcut greşit de a cunoscut pe alta? Relaţia noastră chiar a existat sau a fost doar un vis frumos din care a trebuit să mă trezesc prea devreme?

Nu, nu eram dispusă să accept această concizie. Ori era cu mine, ori cu ea. Cu amândouă, nu se putea.

Alungând din minte momentul acela tragic, m-am pus să scriu ultimele rânduri de dragoste şi dor. Poate, într-o zi, destinul ne va da două palme şi ne va trezi la realitate. Am pus pixul pe foaie, scriind neîntrerupt în timp ce fiorii îşi făceau culcuş în corpul meu.

 

“Dragul meu Ovidiu,

Mi-ar fi plăcut să putem avea această discuţie între patru ochi dar nu mă simt în stare. M-am decis şi este momentul să ne despărţim. Te iubesc enorm, încă o fac dar eu îmi doresc fericirea ta. Iar fericirea ta nu sunt eu în acest moment. Relaţia noastră a fost minunată şi ştim amândoi cât de mult ne-am distrat, ce boacăne făceam. Au fost doi ani frumoşi pe care i-am petrecut împreună. Pot să spun cu mâna pe inimă că tu ai fost cel care mi-a redat speranţa şi zâmbetul. Chiar dacă sunt încă tânără şi pot să-mi găsesc pe altcineva, amintirea ta va fi vie cât timp voi trăi. Te-am iubit cel mai mult dintre toţi foştii mei. Regretul meu cel mai mare este că nu am avut un copil împreună. Dar, poate e mai bine. Erai mai legat de mine. Nu sunt genul de om care să îşi dorească pe cineva cu forţa. Niciodată nu mi-au plăcut aceste compromisuri. De aceea te rog să accepţi decizia mea şi să fii fericit cu noua ta iubită. Îţi doresc din suflet ca toate bucuriile din lume să se aştearnă în calea ta şi să te însoţească pretutindeni!

Cu multă dragoste, Maria.”

 

M-am ridicat şi am lăsat foaia pe masă. Curgeau picăturile de lacrimi fără încetare, iar trupul îmi era amorţit. Odată cu această scrisoare, mi-am lăsat şi o parte din suflet. Oare, acolo afară, mai există vreo rază de soare?

 

***

Pe stradă, îngândurată, priveam în jos, atenţia fiindu-mi distrată de la peisajele din jurul meu. Mi-am ridicat ochii, când sunetele unor câini ce se luptau, au ajuns şi la mine. O singură opţiune îmi traversa destinul. Să merg la mama acasă. Conştientizam că nu îi va plăcea deloc situaţia şi că vom trece prin certuri şi neînţelegeri. Ajunsesem la vorbele ei. Convingerea că îmi va reproşa câte a făcut pentru mine şi că ea mi-a zis că aici se va ajunge, îmi invada căpăţână. Mă mişcăm încet, încât să ajung cât mai târziu. După o oră, timp în care, mai mult m-am plimbat beată prin ditamai oraşul Bucureşti, traversând Piaţa Victoriei şi Piaţa Unirii, am ajuns într-un final, în casa în care copilărisem, tocmai pe Bulevardul Ştefan cel Mare. Cu înfrigurare, am sunat la interfon. Mama a fost pe fază şi mi-a deschis repede, fără întrebări.

Sus, am avut parte de o surpriză plăcută. M-a luat în braţe, strângându-mă tare şi zicând că totul va fi bine de aici înainte. I-am povestit pe scurt prin ce am trecut şi mi s-a părut că m-a înţeles. Surprinzător, având în vedere că ea de obicei îmi arunca în față tot ce făcea şi eram oarecum, dependente una de cealaltă. Îmi privea ochii cu duioşie, sărutându-mă pe obrajii înroşiţi de lacrimi, şi bucurându-se că mă are alături de ea. Părea îmbătrânită, cu firicele de păr alb, strecurândui-se printre celelalte fire vopsite, cu ochii gri, luminoşi şi fața aspră. În tinerețe le întrecea pe multe din fotomodele. Îmi povestea adeseori cum băieţii se luau la trântă şi îşi dădeau pumni pentru a-i câştiga inima. Tot tata a fost învingător, şi va rămâne acolo pentru totdeauna, chiar dacă, s-a stins, înainte de vreme.

Mă minţea frumos dar, măcar o făcea cu stil. Nu-mi imaginam frumuseţea vieţii fără iubire, aşa că, vorbele astea treceau pe lângă mine, ca şi acceleratul pe lângă personal. Cum se poate iluziona cineva că totul va fi bine, când nu observi decât tristeţea şi amărăciunea? Oricât m-aş strădui, reuşita de a sesiza o schimbare în bine este egal cu zero. Prezenţa lui fantomatică îmi pricinuia dureri în piept. Amintirile se roteau ca un roller coster suspendat, iar iubirea… nu mai voia să plece din sufletul meu. Mă puneam la somn, cu rugămintea să nu-mi apară măcar acolo, îmi era suficientă înfăţişarea lui pe timpul zilei. Adormeam şi el se ivea, precum un prunc inocent, zâmbind şi mângânindu-mă, strângându-mă în braţe şi continuând cu disperarea lui de a mă iubi. Ura ar fi fost binevenită în acele momente, dar, cine m-a învăţat să urăsc? Mama a iubit un singur bărbat toată viaţa, pe tata, şi singura ura pe care o simţea era către situaţia tragică prin care trecuse când a murit. Un accident de maşină l-a proiectat direct în lumea cealaltă, fără drept de apel. Iar ea, şi-a jurat să nu mai iubească pe nimeni. O întrebam uneori,” mamă, dacă ai putea, l-ai urî pe Dumnezeu fiindcă l-a luat pe tata? Iar ea, stătea aplecată asupra farfuriei din care sorbea ciorba şi îşi întorcea faţa către mine, cu o privire crispată.” Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. Ura nu există. Cel puţin pentru mine. Iar Dumnezeu, El ştie mai bine, de ce face ceea ce face cu noi.”

Relaţia noastră nu a fost mereu atât de fericită. O iubeam nespus, dar, apariţia lui Ovidiu în viaţa mea ne-a îndepărtat. La câteva luni după ce l-am cunoscut, ne-am mutat împreună, în Titan, la apartamentul pe care l-am închiriat amândoi. Mama nici nu voia să audă că voi locui cu un bărbat înainte de căsătorie. Îmi tot arunca în faţă, ce mare păcat săvârşesc în faţa lui Dumnezeu, fiind îndoctrinată de religie. Atunci ceva s-a rupt. Tot am plecat, lăsând-o cu sufletul sfâşiat, iar timp de câteva luni nici nu mai discutasem cu ea. Când am revenit, ca şi fiul rătăcitor din parabolă, inima îi cânta în piept de fericire şi decise să lase toate armele jos, vorbindu-mi ca o prietenă.

– Draga mea, lasă că poate vă împăcaţi voi…

De unde atâta speranţă în glasul mamei? Rămânea o iluzie şi nu-mi permiteam să mai visez.

– Niciodată, mamă! Niciodată! Iubeşte pe alta! Eu nu vreau să stau în calea fericirii lui.

Mă mângâia deseori de când revenisem acasă. Se putea observa părerea ei de rău şi că undeva ţinea la Ovidiu şi nu-l judeca. Curios, mai ales că avusese şi ea parte de câteva femei inoportune ce se băgau în viaţa tatălui meu. Atunci, totul i se părea că era un test de la Dumnezeu, şi dacă îl trecea cu bine, avea toate şansele să rămână cu iubitul ei soţ. Chiar şi așa, naivitatea ei mi se părea o disperare cruntă, de a nu-l pierde pe tata, o iluzie ce dădea pe afară. Eram copil de doar 9 ani, însă suferinţa pentru ei, se instalase tot mai mult în fiinţa mea. Îl voiam departe de mama, care suferea în taină, şi continua să-i facă pe plac, alegând o viaţă zdruncinată. Nu după mult timp, tata alese să rămână cu noi şi i-am dat dreptate mamei, care îmi tot repeta:” Vezi că a fost un test? Eu ţi-am spus!”. Continua să fie o naivă dependentă de bărbatul ei chiar şi când târfele se arătau pe faţă. Uneori, venea câte una la noi acasă. La noi! Amintindu-mi, îmi vine greu să cred că asta chiar s-a întâmplat în realitatea mea. Ea, nu spunea nimic, accepta tacit ca tata să-şi facă mendrele. Inclusiv se purta frumos cu ele, oferindu-le câte o ciorbă caldă sau friptură. Pentru mine e de neînţeles cum poţi să accepţi să fii luat de prost.

Când a murit tata toate târâturile au venit la înmormântare, plângând şi prefăcându-se ce mult au iubit l-au iubit. Ce-i drept, fusese un bărbat frumos, galant, înalt, cu ochii albaştri precum marea învolburată şi părul şaten. În satul din care a venit, undeva în apropiere de Ploieşti, era cel mai frumos fecior pe vremea tinereţii lui. Mama fiind de la oraş, tocmai din Bucureşti, a acceptat să-i facă curte după câteva întâlniri.” Fie el şi de la ţară, e un bărbat frumos, cultivat, se comportă ca un crai şi mai e şi admirat de zeci de femei. Cum să nu-l plac?”. Mamei îi plăceau întrecerile între domnişoare şi prefera oricând unul care e dorit de mai multe decât unul care nu are pe niciuna. Apoi, după ce s-au căsătorit, vremurile s-au schimbat, ea acceptând toate mofturile şi plăcerile lui, inclusiv viciul femeilor. Avea un palmares întreg, dar ea nu se sfia să creadă în el şi în iubirea lui. Poate că a iubit-o, nu contest, dar, ce iubire e aceea, când alergi după altele? Probabil acesta este motivul pentru care am ales să plec din viaţa lui Ovidiu şi să-l las să fie fericit cu cine îi place. Am avut un exemplu de” Aşa NU” în familie, care mi-a ajuns.

După ce tata şi-a luat tălpăşiţa spre Iad sau Rai (depinde unde a fost repartizat!), mama şi-a canalizat toată energia pe mine. Mă sufoca deseori cu atenţia ei, mă simţeam ca şi o pasăre într-o colivie, care e iubită dar, e prizonieră între acele gratii. De aceea, apariţia lui Ovi a fost pentru mine ca o gură mare de aer pe care o iei când îţi revii dintr-o boală astmatică. Nu ştiam dacă a rămas la fel sau va continua să mă acapareze în continuare să rămân cu ea până la sfârşitul zilelor ei. E un plan gândit și analizat şi pe moment ochii mei nu vedeau altă soluție. Rămăsesem cu ea, cu mama care mi-a dat viaţă, până când soarta va hotărî în alt fel. Nu ne aveam decât pe noi două, ce puteam să cer altceva? Pe limbă îmi era de multe ori întrebarea asta, aşteptam doar momentul cel mai potrivit ca să i-o pun, iar revenirea în casa copilăriei mele, lângă o mamă iubitoare şi primitoare, era clipa cea mai adecvată.

– De ce nu te-ai mai căsătorit niciodată?

Surâdea, probabil nu se aştepta să o întreb asta, dar, ştiam că e un surâs fals.

– Maria, eu am avut o singură iubire pe lume. Tatăl tău. După el, eu nu mai pot iubi pe nimeni.

Incredibil! Chiar şi după atâta timp ea încă îl mai iubea şi poate, îl aştepta în secret. Îmi venea să urlu, să-i arunc în faţă cât de mult se înşeală, să-i spun că poate tata arde în iad şi ea nu-şi vede de viaţa ei în continuare? Era o crimă împotriva vieţii!

– Cum poţi să-l aperi încă, mamă? După tot ce ţi-a făcut?!

Închise ochii, suspinând uşor, cu mâinile tremurânde şi obrazul brăzdat de lacrimi.

– Aşa a fost să fie, draga mea, nu-l mai judeca, a fost tatăl tău, cu bune, cu rele, şi până la urmă, soţul meu iubit. Cine suntem noi să-l condamnăm? Eu l-am iubit exact aşa cum a fost. Continui să-l iubesc şi acum, chiar dacă nu mai e. Într-o zi, poate ne vom revedea.

Ochii i se plimbau dintr-o parte în alta, buzele îi erau uscate şi îşi ţinea mâinile la gură. Amintirile o chinuiau, ştiam asta, puteam să jur că i se perindau prin minte, torturând-o chiar dacă nu mai spunea nimic. Nu era de înţeles, dar așa era mama şi după cum a spus ea, cine sunt eu pe acest Pământ? O deşertăciune la fel ca toţi ceilalţi.

 

***

Zilele se îngrămădeau una peste alta, aşteptând să vină Crăciunul, apoi Anul Nou şi să o ia de la capăt cu începutul. Mergeam la facultate, târându-mi paşii până acolo, aşteptând să vină odată ora de plecare şi să absentez nemotivat din viaţa mea. Învăţam pentru examene însă mă simţeam ruptă de lumea asta și nu aveam niciun interes să studiez, chiar dacă materiile erau pe placul meu. Nici cel mai mare tocilar nu ar mai putea reţine ceva dacă ar fi în situaţia mea. Respiraţia îmi devenea tot mai îngreunată, iar inimă tot mai slăbită. În jurul meu vedeam doar atmosfera îmbâcsită şi mucegăita încât singura alinare îmi rămânea suferinţa. Poate de asta preferam să mă complac în situaţie, să rămân acolo încadrată într-o bulină roşie fără măcar să îndrăznesc să ies din sfera ei. Iubeam să sufăr, ăsta era crudul adevăr. Eram cea mai mare masochistă ce a dat-o pământul spre naştere. Câţi dintre cei prezenţi fizic aici recunosc asta? Toţi suntem cam la fel, deosebirea dintre noi e deseori nulă. Îmi era greu şi să mă ridic din pat, iar când o făceam era din inerţie precum un robot programat.La un moment dat, mi-am dat seama, ce era cu mine. Sufeream de depresie. Testele ce le făcusem la şcoală, confirmându-mi diagnosticul. Prima care a observat ceva neregularităţi la mine a fost chiar colega mea, Silvia. Făceam un efort supraomenesc să mă mai bucur de viaţă, târându-mă ca o şopârlă prin grădină zoologică. Mama mă asculta şi îmi dădea sfaturi, era alături de mine, în toate crizele mele, însă eu nu mai eram acolo. Fizic, da, acelaşi corp, aceeaşi față (poate mult mai tristă ca înainte), aceeași durere. Fiinţa mea încetase să mai existe din momentul apariţiei depresiei. Peste tot vedeam doar tristeţe şi suferinţă, totul era negru, şi nimic nu mă mai bucura. Observam în jurul meu atât de multă ipocrizie, falsitate, încât de multe ori preferam să mă închid în casă şi să nu mai văd lumina soarelui, (mai ales atunci când nu mergeam la cursuri) care şi aşa era mai anemic, fiind iarna. Colegele mele, majoritatea arătau ca scoase din cutie, frumos aranjate mereu, zici că mergeau la parada modei. Aveau relaţii sentimentale cu băieţi ce le tratau măiestos şi le ofereau până şi luna de pe cer. Iar eu mă zbăteam să treacă timpul şi să uit.

Într-o zi, pe când eram la facultate la un curs despre depresie, vorbeam cu Silvia, despre atracţia dintre doi oameni.

– De ce ne îndrăgostim? am întrebat-o eu.

– Nu ştiu. Ştiinţific vorbind este o chimie, o atracţie între două persoane. După un timp atracţia dispare şi rămâne iubirea. Apoi dispare şi iubirea şi rămâne respectul.

– Tu eşti îndrăgostită?

Stătea cu braţele încrucişate şi privea într-un punct fix. Avea ochii de-un verde smarald, buzele pline şi părul prins într-un coc, ce-i strălucea în bătaia luminii. Frumuseţea ei pălea pe lângă a mea, deşi nici eu nu-s de trecut cu vederea. Cel puţin aşa susţin cei care mă cunosc.

– Am fost. Dar nu mai vreau să fiu. Mi-a ajuns. Marea mea dragoste este psihologia şi ajutorul pe care doresc să-l ofer celor din jur.

O invidiam. Doamne! Cât de tare! Avea un scop în viaţă, se dedica cu iubire drumului pe care dorea să-l parcurgă şi eu, eu unde eram? Nici măcar la un început de călătorie sau măcar spre un scop mai înalt. Nu eram nicăieri, nu bântuia nicio parte din mine, niciunde. Nu mă întrebam, oare ce se va alege de viaţa mea? Ce voi face? Cine voi fi? Silvia ştia ce vrea şi făcea tot ce-i stătea în puteri să-şi împlinească visele. Ale mele muriseră în momentul plecării de la Ovidiu. Înainte, viaţa se împlinea prin mine, prin iubire, şi psihologia îmi acapara tot timpul. De mică eram fascinată de funcţionarea minţii, voiam să cunosc totul despre acest mecanism, ce anume mişcă oamenii să facă ceva, de ce se îmbolnăvesc, care este cauza obişnuinţelor noastre. Curiozitatea mea nu avea limite. Ovi mă îndemna să îmi ascult glasul inimii şi să devin ceea ce îmi doresc, iar mama, draga de ea, mă vedea un bun psiholog, care o va ajuta şi pe ea, să treacă de moartea tatălui meu. Nu avusesem nicio restanță în primii ani, până în anul 3, care era şi ultimul.

– Hey, ştii pe cine am văzut azi? mă scoase din visare o colegă, Ana.

– Pe cine? am întrebat-o eu mai mult dezinteresată.

– Pe Ovidiu. Era cu o tipă la braţ. Deci, nu-ţi zic. Fata aia arată ca o vrăjitoare.

Abia stăteam în bancă cu capul lăsat în jos şi corpul tremurând când cuvintele colegei ajunseră la mine. Mi-am ridicat căpățâna, devenind mai atentă. Apoi, un scurt moment de” aha” îmi împânzea creieraşul. Urechile nu erau sigure că procesează informaţia primită. Nu-l mai văzusem de când am plecat de la el şi sincer, în acele momente voiam să-l uit, nu să-mi amintească cineva de el. Într-un fel, surâdeam la gândul că tipa avea defecte estetice, dar, în fond, ce-mi pasă mie?! Putea să fie şi cu Cruela De Vil. Totuşi, cuvântul” vrăjitoare” se încăpăţâna să se învârtă în capul meu. Mi-am lăsat iar scăfârlia să alunece pe masă, şi cu o mină absentă i-am comunicat, colegei mele.

– Nu mă interesează…

– E o tipă foarte ciudată. Mă şi mir că Ovidiu se uită la ea. Sincer. Probabil i-a făcut ceva vrăji tipa. O prietenă mi-a zis că o cunoaşte şi este periculoasă. Se ocupă de ocultism, vrăji, ezoterism, dă în cărţi, studiază magia. Chestii de astea.

Brusc, mi-am revenit la viaţă, cu inima bătând tare, să-mi iasă din piept. M-am pipăit de două ori în zona toracelui, încercând să o liniştesc, dar, se încăpăţâna să îşi crească ritmul. Eram destul de convinsă că nu-s curioasă de acele aspecte diavoleşti, şi totuşi, în mine se dădea o luptă puternică. Dacă Ovi era în pericol? La cine căuta salvarea întâi? Se spune că nu îţi uiţi niciodată prima iubire, şi totuşi, convingerea asta nu era bătută în cuie. Ovidiu cu o tipă ciudată şi non-ortodoxă? Dacă ar fi știut mama lui cu cine umbla, cu siguranţă i-ar fi tăiat raţia de la pensia alimentară a tatălui său. Ea economisea întotdeauna banii de la fostul soţ şi îi dădea lui lunar, chiar dacă trecuse de optsprezece ani. Ce ciudat! Nu mai auzisem de nimeni care să se ocupe de vrăji şi alte căcaturi satanice. Stăteam să meditez în bancă, dacă merită să îl ajut sau nu. Îmi apăru apoi, deodată în faţă, imaginea lui dinainte să-mi spună că iubeşte pe alta. Avea mereu fața posomorâtă, părea absent, obosit, avea cearcăne la ochi, părul răvăşit şi comportamentul deviat. Cine l-a observat atunci? Eram prea ocupată cu fantasmele mele plămădite de mintea odihnită. M-am întors către Ana, ca şi aterizată din cer.

– Pot să mă văd cu prietena ta?

– Sigur. Eu zic să te interesezi despre ea. Nu e bine să-l laşi pe mâna unei persoane de genul.

Pentru mine misticul era egal cu fantezia, iluzia şi irealitatea. Adică ceva care nu există, nu e real. Poţi să faci vrăji? Poţi să te transformi? Da ce viaţa noastră e ficţiune? O singură dată am avut o experienţă de genul cu o vecină din blocul mamei. Mulţi spuneau că lucrează cu Satana. Ne era tuturor frică de ea, şi călcam pe vârfuri când ne apropiam de apartamentul ei, nu cumva să deschisă uşa şi să ne trimită nişte blesteme şi înjurături. Ştia tot cartierul de ea, iar uneori avea vizite de la persoane străine, pentru câteva aranjamente sentimentale sau răzbunătoare. Nu crezusem niciodată în puterile ei, însă mama, o cunoştea mai bine datorită tatălui meu care se mai împiedica de pragul uşii ei, înainte să ajungă acasă. Până într-o zi, când i-a urat de” bine” fiindcă nu mai dăduse pe la ea. Mama şi acum o acuză de accidentul soţului ei.

Nu eram nici cu filmele SF, Fantasy, Horror sau cele cu SuperEroi. Mi se păreau pierdere de vreme căci nu vedeam realismul din ele, palpitatea. Duminicile mai călcam pe la Biserică (nu foarte des, totuşi!) suficient cât să-mi dau seama ce porcărie e şi acolo. Avem credinţa într-o zeitate pe care nu a văzut-o nimeni, niciodată!

– Bine, după cursuri vin cu tine.

În continuare mă năpădea tristeţea, urându-mi” bine te-am regăsit, după ce te-am pierdut puţin”, iar cursurile care au urmat, intrau pe o ureche şi ieşeau pe alta. O curiozitate febrilă mă aţâţa să ştiu mai multe despre tipa aia, iar în cazul în care trebuia să intervin, aş fi făcut-o fără ezitare.

Prietena colegei mele a venit cu o serie de informaţii, clasa întâi, care nu ştiam unde să le încadrez, la categoria nebunie sau revelaţie?

– O cunoşti pe tipa care este cu Ovidiu?

Fata îşi descoperi gura de fularul care îi era agăţat de gât, dezvelindu-şi dinţii albi şi frumos structuraţi.

– Da, numele ei este Amna şi este fiica unei vrăjitoare din cartier.

Pe moment, mintea mi s-a oprit la vecina noastră, dar, nu ştiam să aibă nicio fată.

– Vrăjitoare?? Dar cum a ajuns la Ovidiu?

Detaliile acestea erau venite parcă din altă lume, dintr-o galaxie total paralelă ce nu ajungeau la mine nicicum, în niciun mod raţional. Mă străduiam să pricep, prin mintea mea alergând întrebările de genul: „de ce, cum, când, unde”.

– Dacă vrei îţi pot povesti, fiindcă o cunosc. Nu ştiam în schimb că este vorba despre prietenul tău. Te-aş fi sfătuit să nu te desparţi de el. Chiar dacă el este fericit cu ea, acea fericire este o iluzie. Crede-mă! Tipa asta a distrus foarte multe cupluri. Ăsta este scopul ei.

Icnisem. Cu greu vorbele mai puteau să iasă afară din gura mea.

– Cu Ovidiu, treaba este destul de serioasă. Ea în sfârşit s-a îndrăgostit şi de data asta mi-a spus că este adevărat, fiindcă până acum nu a avut relaţii decât aşa, pasagere. L-a cunoscut odată când eraţi la cimitir la bunicii lui. Şi ea este o tipă ce vede foarte multe. A aflat prin puteri paranormale cine este el, unde stă şi toate aceste lucruri.

Puteri paranormale? Dar ce, noi suntem în filmele SF? Avem vreo alianţă cu extratereştrii? Ohh! Câtă fericire ar exista pe Pământ dacă am fi puternici şi am putea să creem lucruri care nu există. Dar, asta găseşti doar în filme, în cărţi de Science-Fiction şi Fantasy. Am ştii să iubim, căci nimeni nu ar fi mai presus decât celălalt şi clasele sociale s-ar destrăma. Oamenii ar fi mai buni, ne-am iubi unii pe alţii şi ne-am ajuta reciproc. Vise frumoase, pământeni!

– Păi acum trei luni am fost ultima oară în cimitir. Şi, dacă îmi aduc aminte mai bine, era acolo o tipă cu părul lung, şatena, care a venit la noi şi ne-a întrebat dacă avem o lumânare în plus să aprindă la mormântul tatălui ei.

– Da. Aceea este Amna.

Din memoria mea, tipa aceea nu era urâtă deloc. Mai degrabă arăta ca o fiinţă ce îţi dădea un fior când o priveai.

– Este drăguţă, totuşi.

– Da, drăguţă până nu o cunoşti. După ce l-a văzut acolo, mi-a zis că i-a zâmbit şi el i-a răspuns la zâmbet. S-a îndrăgostit pe loc de el şi şi-a dat seama că este sufletul ei pereche. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să tot dea de el şi să se reîntâlnească întâmplător. Apoi, după câteva astfel de întâlniri întâmplătoare, s-au sărutat şi el s-a îndrăgostit de ea.

Durerea îmi străpungea corpul. Blestemat să fie acest sentiment! Mă ucidea doar gândul că Ovidiu era atât de prins într-o iubire, într-un sărut şi o poveste cu altă fată. Însă eram şi conştientă că s-ar putea să fie fericiţi şi să aibă nevoie de ea.

– Dacă ei sunt fericiţi, să le fie de bine!

– Nu îţi faci griji pentru el? Tipa este vrăjitoare!

– Şi ce aş putea să fac eu? Am făcut ceea ce nu mulţi fac în lumea asta… am oferit libertatea de a fi cu cine îşi doreşte el. Mai mult nu pot să fac, îmi pare rău.

Am plecat spre casa mamei, din nou cu aceeaşi lacrimi în ochii. Curgeau lin pe obrazul meu mângâiat de rafalele de vânt subţire. M-am oprit şi am început să urmăresc oamenii din jurul meu, până când mi-am dat seama că mișcările lor sunt identice. Nefericirea îşi făcuse culcuş pe fetele tuturor şi nu mai era loc de niciun strop de reconciliere. Stând aşa îngândurată, urmăream aiurea şirul gândurilor până când am dat peste cel mai trist: până când o să mă mai urmărească această iubire? Îmi păsa atât de mult de el încât simţeam că sunt o străină ce nu a fost nicicând în inima lui. Iar de acolo până la impactul cu” ce bine ar fi dacă nu aş mai exista” nu a mai trecut decât un minut sau două.

Dacă mi-aş lua zborul de aici, şi aş curge aşa lin, spre nevăzut, nimeni nu cred că ar arde de dorul meu. Oricum sunt singură pe lumea asta, mai pustie şi decât deşertul Sahara. Locul meu în această existenţă este cam limitat şi nu întrevăd nimic ce ar putea schimba acest aspect.

Cu acest mirific gând în cutia craniană am ajuns în locul pe care cândva îl numeam” acasă”. Mama era plecată, probabil la vecina de deasupra să pună murături. Aveam suficient timp să-mi pregătesc obştescul sfârşit. Mi-am zis în gând rugăciunea “Tatăl Nostru”, cu lacrimi fierbinţi de iertare. Am aprins o lumânare şi smerită m-am concentrat spre ultimele simţuri din această viaţă. Speram ca Dumnezeu (în cazul în care există!) să fie blând cu mine şi să nu mă lase să putrezesc în Iad până la Sfârşitul Veacurilor. Nu de alta, dar nu mă simţeam pregătită să dansez cu dracii şi să îmi ard sufletul pentru simplă durere ce nu o puteam gestiona. Eram prea mică într-o lume atât de mare şi greţoasă precum e asta. Iar El nu a fost Acolo când crăpam de plâns şi când tortura pusese stăpânire pe mine, la auzul cuvintelor lui:” am pe altcineva”. Întregul organism s-a zbătut în chinuri groaznice până am înţeles că trebuie să-l las să-şi vadă de viaţa lui cu aceea fată ciudată. Am făcut asta dar nu mai simţeam că aş fi putut îndura încă o lovitură de genul. Preferăm să-mi iau tălpăşiţa şi să părăsesc, chiar dacă înainte de termen, acest contract murdar ce l-am semnat fără să ştiu şi fără să-mi dau seama, cu viaţa. Ajunge!

Sus în bucătărie în dulapul maroniu şi scorojit erau pastilele mamei de inimă şi sistem nervos. Am luat un pumn în mână, fără milă şi fără să mă gândesc la consecinţe. Ce mai conta până la urmă? Indiferent prin ce cale alegi să zbori de aici, tot un sinucigaş rămâi. Le-am analizat pe toate, pe rând, colorate sau albe şi le-am dat pe gât în jos, rapid, cu un scurt frison. Am stat aşa puţin timp, până am realizat că încă sunt în viaţă, în bucătărie şi privesc în gol. Au trecut câteva minute şi apoi am început să tremur, din tot corpul, cu o viteză de raliu. În secunda următoare, îmi amintesc doar că am leşinat, fără să mai protestez. Apoi, totul s-a terminat. Încăperea se transformase în negrul tăciunelui. O linişte de mormânt s-a aşezat peste încăpere, uitându-mă acolo, întinsă pe jos şi fără suflare.